De ce este oceanul albastru?

Nu, oceanul nu este albastru pentru că reflectă albastru cerului. Dar o legătură cu cerul există. Acelaşi motiv pentru care cerul este albastru este valabil şi în cazul oceanului: modul în care razele Soarelui sunt reflectate de apa oceanului.







Oceanul apare albastru din cauza "preferinţei" apei de a absorbi undele electromagnetice aferente culorilor roşu, portocaliu şi galben într-o mai mare măsură decât absoarbe lumina cu lungime de undă mai mică, adică albastrul. Această "preferinţă" funcţionează, fireşte, doar în cazul în care apa este fără impurităţi. Într-o zonă cu alge, de pildă, lumina reflectată de aceste plante va fi dominantă, iar apa va părea verde, nu albastră.

10 lucruri care-l fac pe om special

1. Creier extraordinar

Omul nu are cel mai mare creier. "Regele" în materie de mărime a creierului este caşalotul. Omul nu are nici cel mai mare creier raportat la mărimea organismului. Sunt multe specii de păsări la care creierul reprezintă 8% din greutatea corpului, pe când la om reprezintă doar 2,5%. Cu toate acestea, creierul uman are abilităţi de înţelegere a lumii mult superioare tuturor celorlalte animale.

2. Deplasarea în poziţie verticală

Omul este singurul primat care foloseşte ca manieră principală de deplasare poziţia verticală. Din păcate însă, deşi verticalitatea are avantaje certe (disponibilitatea mâinilor pentru alte activităţi ori o perspectivă mai largă asupra mediului înconjurător), sunt şi dezavantaje ale acestui progres evolutiv: curba lombară care ne permite să ne menţinem echilibrul poate duce la apariţiei durerilor de spate. Pe de altă parte, modificările bazinului survenite în cursul evoluţiei spre verticalitate (împreună cu dimensiunile mari ale capului) ne fac vulnerabili la naştere; cu o sută de ani în urmă, naşterea era una dintre principalele cauze ale mortalităţii la femei.

3. "Lipsa" părului

În comparaţie cu maimuţele antropoide, omul pare diferit şi prin lipsa părului. Aparenţele înşală însă: avem aproximativ acelaşi număr de fire de păr pe centimetru pătrat ca acestea. Ce ne diferenţiază este grosimea, lungimea şi culoarea părului ce ne acoperă trupului.





4. Mâinile

Omul nu este singurul animal care are deget mare opozabil la mâini; au, de asemenea, ba chiar şi la picioare, cele mai multe dintre primate. Ce ne face totuşi speciali este flexibilitatea tuturor degetelor mâinii, fapt ce ne conferă o mare dexteritate şi o abilitate extraordinară în a manipula instrumentele de care ne folosim în diverse activităţi.

5. Vorbirea

Inutil să mai spunem, abilitatea de a comunica (ce nu există doar la om, ci până şi la bacterii) şi-a găsit desăvârşirea din punct de vedere al complexităţii mesajelor ce pot fi transmise la om. Laringele (care este aşezat mai jos decât la cimpanzei), împreună cu osul hioid (unic, în sensul că nu este ataşat de un alt os al corpului, permiţând articularea cuvintelor) şi alte elemente structurale specifice, constituie un mecanism al vorbirii unic care, probabil, este una dintre principalele surse al progresului omului din ultimele mii de ani.

6. Îmbrăcămintea

Cu puţine excepţii astăzi, omul poartă veşminte în cele mai multe dintre situaţiile existenţei sale. Apariţia acestui obicei a influenţat nu numai viaţa speciei noastre, ci şi pe a altor animale folosite pentru a asigura materia primă necesară confecţionării hainelor.

6. Controlul focului

Importanţa controlării focului de către om a fost scoasă în evidenţă cu pregnanţă de către scriitori şi oameni de ştiinţă deopotrivă. Pe de-o parte, focul ne-a permis să vedem noaptea şi să ţinem animalele de pradă deoparte, într-o anumită perioadă a evoluţiei noastre. Pe de altă parte, ne-a încălzit şi ne-a permis gătirea mâncării, ceea ce, se pare, ne-a influenţat modul de evoluţie (accesul mai facil la calorii intermediat de gătirea mâncării pare a fi una dintre cauzele evoluţiei spectaculoase a creierului uman).

7. Obiceiul de a roşi în anumite situaţii

Omul este singurul animal care roşeşte, caracteristică văzută de Charles Darwin ca "cea mai specifică şi mai umană dintre toate trăsăturile omeneşti". De ce roşim? Este o întrebare fără răspuns deocamdată... Partea proastă - pentru unii - este că atunci când roşim ne dezvăluim adevăratele sentimente (deşi parcă unii dintre noi au găsit antidotul...). Explicaţia cea mai răspândită este aceea că prin acest mod ne a dezvălui "sufletul" involuntar, grupul are de câştigat, permiţând o verificare "credibilă" a veridicităţii afirmaţiilor unui membru al grupului respectiv.

8. Copilărie îndelungată

Copiii stau în grija părinţilor pentru o perioadă foarte lungă în comparaţie cu perioada petrecută de puii altor animale. Din punct de vedere evolutiv, o dezvoltare rapidă are avea mai mult sens, căci ar asigura independenţa şi o reproducere mai rapidă. Savanţii încearcă să explice misterul dând "vina" pe creierul nostru, care are nevoie de mai mult timp decât la celelalte animale pentru a se dezvolta suficient pentru a asigura independenţa individului.

10. Viaţa îndelungată de după naşterea copiilor

Cele mai multe dintre animale se reproduc până când mor. Femeile însă, pot trăi foarte mulţi ani după ce nasc ultimul copil. Acest fapt pare să aibă legătură cu modul special de vieţuire al omului. Astfel, în mod tradiţional bunicii pot asigura succesul dezvoltării familiei prin grija pe care o oferă copiilor copiilor lor.

CUM SE HRĂNEŞTE MUSCA?

CUM SE HRĂNEŞTE MUSCA?

  Cei mai mulţi dintre cititori cu siguranţă au avut curiozitatea de a urmări pentru câteva secunde o muscă în procesul hrănirii. Prin urmare vor şti că aceasta are un organ ciudat, asemănător trompei unui elefant, pe care îl foloseşte de fiecare dată când găseşte ceva de mâncat. În fapt, acea trompă se numeşte proboscis, în mod normal stă rulată sub capul muştei şi este folosită doar atunci când musca se hrăneşte ori bea apă. Proboscisul este folosit ca un aspirator minuscul cu ajutorul căruia hrana şi apa sunt transmise rapid către gură şi apoi aparatul digestiv al muştei. Dar această trompă nu are şi rolul de gusta hrana, de a face selecţia "comestibilităţii" substanţelor peste care dă musca în peregrinările ei; ea nu este o limbă, ci doar un canal pentru transferul hranei. 
 Ce nu vor şti cititorii, probabil, este că extinderea proboscisului este un act reflex care este declanşat de celule senzitive (un fel de papile gustative) care sunt localizate pe picioarele muştei şi care transmit informaţia către creier ori de câte ori o sursă de hrană este descoperită (în special apa dulce). Musca gustă literalmente cu picioarele. Odată ce proboscisul s-a activat, alte celule din corpul muştei sunt la rându-le activate pentru a permite mişcarea hranei în tractul digestiv. 

MECANISMUL CONTROLULUI HRĂNIRII 

Dar cum este controlat procesul hrănirii la muscă? Cum ştie musca faptul că a mâncat destul şi că nu mai are nevoie de hrană, chiar dacă aceasta este disponibilă? Aici intră în scenă Vincent G. Dethier (1915-1993), entomolog şi fiziolog american, care a studiat şi finalmente descifrat mecanismul hrănirii la muscă.
 
Vincent G. Dethier (1915-1993)

Dethier a observat că musca îşi activează proboscisul numai atunci când este însetată ori înfometată. Dacă luaţi o muscă, o hrăniţi, iar după câteva minute o puneţi cu picioarele într-o picătură cu apă dulce, veţi observa că aceasta nu mai este interesată de propria alimentaţie, deci nu va mai deschide trompa. După cum ştim, activarea proboscisului este un act reflex, deci nu musca alege când să-l activeze şi când nu. Atunci cum se întâmplă?

Pentru a afla, Dethier a luat-o metodic. Atunci când musca ingerează hrană, aceasta ajunge întâi într-un sac de stocare asemănător unei guşi ori stomacului la om. Pentru a observa dacă în această guşă se află sursa vreunui semnal inhibitor al mecanismului hrănirii, cercetătorul a înlăturat chirurgical guşa. Nu s-a observat nici un efect, deci inhibiţia nu era comandată de aici.

În continuarea guşii se află un fel de intestin. Dethier a plasat hrană direct în acesta, dar nu a observat, din nou, nici o modificare în mecanismul inhibiţiei hrănirii: nu se declanşa saţietatea prin plasarea hranei în acest intestin. Să fie atunci semnalul inhibitor dat de particule din sânge? S-a efectuat hrănirea intravenoasă a muştei, dar s-a observat că nici de această dată nu s-a obţinut senzaţia de saţietate în mod artificial. Nu a mai rămas mare lucru din muscă... Cum ştie totuşi musca faptul că a mâncat destul?

Mai rămăsese un singur locuşor netestat: ieşirea din guşă către intestin. Dar cum să îndepărtezi o parte a muştei atât de mică? S-a observat că din această parte a corpului muştei merge către creier un ghem de celule nervoase. Dethier şi colegii acestuia au decis să efectueze o mică incizie în gâtul muştei. În felul acesta, dacă factorul inhibitor s-ar fi aflat aici, musca nu ar fi trebuit să mai "ştie" că e sătulă vreodată. Şi într-adevăr, în urma inciziei musca, aflată în prezenţa hranei, nu s-a mai oprit din mâncat... A devenit din ce în ce mai mare, transparentă, fiind pe punctul exploziei. Practic musca era încontinuu înfometată, îngurgitând hrană fără încetare. Fusese descoperit mecanismul de control al hrănirii la muscă...


BIBLIOGRAFIE:
Douglas Mook, Experimente clasice în psihologie, Editura Trei, 2009

Radiografii cu raze X obţinute desfăcând benzi adezive?

Carlos Camara impreună cu alţi cercetători din Universitatea din California la Los Angeles (UCLA), prezintă o metodă simplă si eficientă de obţinere a razelor X prin simpla desfacere de benzil adezive.
 
Carlos Camara impreună cu alţi cercetători din Universitatea din California la Los Angeles (UCLA), prezintă o metodă simplă si eficientă de obţinere a razelor X prin simpla desfacere de benzil adezive. Aceasta fenomen suprinzător nu este încă explicat clar de ştiinţă, însă este real şi ar putea duce la crearea de surse comerciale de raze X pentru radiografii medicale. Articolul este publicat în numarul din 23 octombrie 2008 al prestigioasei reviste Nature.

Mâini văzute la raze X. Cum fotonii au foarte mare energie, sunt absorbiţi de oase, dar trec uşor prin carne, ceea ce face ca filmul din spate să nu fie imprimat în dreptul oaselor şi astfel să se poată vedea forma oaselor. Radiaţiile X au fost descoperite în 1895 de Konrad Roentgen, descoperire pentru care a şi obţinut primul premiu Nobel la fizică din istorie, adică în anul 1901.

O modalitate foarte simplă de obţinere a razelor X

Desfăcând benzi adezive în vid, cercetătorii de la au observat ca se emit destule raze X suficiente pentru a face chiar şi radiografii, precum cele medicale. Fenomanul este încă imposibil de explicat prin actualele teorii. 

LHC – pregătit pentru începerea experimentelor

Problemele cauzate de incidentul produs în septembrie 2008 au fost remediate şi în scurt timp acceleratorul va fi pus în funcţiune.

Toate cele opt sectoare ale acceleratorului de particule, au fost aduse la temperatura de 1.9 K ( - 271 ° C sau - 476 F), utilizând liniile criogenice ce conţin heliu lichid, această temperatură fiind una mai scăzută şi decât cea existentă în spaţiul interstelar. Pentru a vă da seama de nivelul extrem de scăzut al temperaturii, vă amintesc că 0 K ( - 273.15 ° C), aşa-numitul zero absolut, este cea mai scăzută temperatură posibilă. Reparaţiile aduse, după ce în septembrie 2008 acceleratorul a fost oprit datorită unei scurgeri de heliu, ajung la suma de circa 40 mil $.

LHC-ul utilizează magneţi de tip dipol şi cuadrupol, aceştia trebuind fi aduşi la temperatura mai sus menţionată pentru a deveni supraconductori, pentru a canaliza curentul electric aproape fără nicio pierdere de putere şi cu rezistenţă zero.

În experimentele LHC, două fascicule de protoni vor fi accelerate în direcţii opuse, prin inelul cu o lungime de 27 km, la viteze ce se apropie de cea a luminii şi la o energie nominală de 3.5 TeV (teraelectronvolti), urmând să aibă loc coliziunea. Pentru a vă da seama de valoarea energiei, trebuie spus că fiecare fascicul de particule va avea o energie echivalentă cu cea a unui TGV aflat în viteză. Vorbim de o energie de câteva sute de ori mai mare ca a oricărui accelerator de particule precedent. În urma coliziunii, se prefigurează a rezulta mii de particule şi, vom vedea dacă printre acestea se va număra şi bozonul Higgs. Se aşteaptă ca rezultatele să aducă o lumină nouă asupra naturii Universului şi a începuturilor acestuia.

CERN (Centrul European pentru Cercetare Nucleară), va efectua înaintea începerii experimentelor, o serie de teste asupra componentelor, noul sistem de securitate conţinând sute de detectoare menite să depisteze eventualele nereguli, pentru ca experienţa neplăcută din anul trecut să nu se mai repete.

Ne aşteptăm ca la sfârşitul lunii noiembrie acţiunea propriu-zisă să fie demarată, începându-se prin coliziuni ale particulelor la o intensitate mai scăzută, iar dacă acestea se vor finaliza cu succes, va urma ca în decembrie sau ianuarie, nivelul energetic să fie majorat.

Aşa că, ne aşteptăm să urmeze o adevărată frenezie din partea mass-mediei in general şi a celei româneşti în special, dramatismul punerii in funcţiune, dramatismul demarării experimentelor şi al posibilităţii de apariţie a găurilor negre ce vor înghiţi Pământul, vor fi cu neputinţă de ocolit.

Marte

Imagini recente ale planetei Marte indică faptul că acum aproximativ 3 miliarde de ani pe planeta roşie existau lacuri formate în urma topirii gheţii, lacurile având diametrul de aproximativ 20 de kilometri.



Imagini ale planetei Marte realizate de o sondă spaţială NASA ce orbitează planeta au fost analizate de cercetători de la Colegiul Imperial şi Colegiul Universitar din Londra şi, conform acestora, indică faptul că acum aproximativ 3 miliarde de ani pe planeta roşie existau lacuri formate în urma topirii gheţii, lacurile având diametrul de aproximativ 20 de kilometri.

Cercetări anterioare sugerează că în trecut Marte a trecut printr-o perioadă de încălzire şi umezeală, dar acum 3,8-4 miliarde de ani planeta şi-a pierdut cea mai mare parte a atmosferei şi a devenit rece şi aridă.

Cercetătorii englezi cred că planeta Marte a avut perioade de încălzire şi în era Hesperiană, perioadă în care se considera că Marte a fost doar un tărâm îngheţat.

Ceea ce cercetătorii au observat în imagini sunt mici canale de comunicaţii între lacuri (pe care le puteţi vedea în imagine, indicate de săgeţi), canale ce nu s-ar fi putut forma decât ca urmare a comunicaţiei între diverse lacuri ce s-au deversat unele în altele.